Friday, March 27

Fry-day moods



Venea de la antrenamentul pentru vacanta de pe lumea ailalta cand in metrou se aseaza sprijinit de bara exact vis-a-vis de o fata pe care desi nu o mai vazuse vreodata, parca ii era cunoscuta. In orasul asta (nu degeaba in toate povestile e gri) cu fetele astea de oameni supusi dupa cum zicea la o bere in tacere, isi adunase trasaturi feminine de pe la fiecare pentru a asambla portretul femeii care lui i-ar fi placut si de care cu siguranta s-ar fi indragostit pe loc.
Initial alb la fata, ulterior rosu ca o cireasa, acum privea trasaturile ei uimit si nu ii venea sa creada. Nu pot descrie privirile, ea placut rusinata primea cu ochii mari, pupilele dilatate privirea calda a lui, chimia avea loc exact acolo, singura dovada de viata din acel metrou intarziat.
Inexplicabil nu s-a intamplat nimic. El a facut un pas in afara metroului in statie si a ramas pentru cateva minute blocat intr-o pozitie nefireasca, ea acum cu o expresie de neintelegere se uita pe geamul metroului alb care a plecat mai departe.

Nici unul nu a putut dormi in urmatoarea noapte. El a zacut cu o privire distrusa si nemiscata in pat privind catre stele, ei i se umplea cearceaful de stele, perna de nisip pentru gene. Ca un cosmar ce ascunde sentimente in umbrele adanci de sub pernele reci si asteapta sa moara cuvintele oamenilor indragostiti.
Privirea ei a fost doua saptamani sugrumata si innecandu-si ochii in gandurile ce oscilau in ipoteza in care ea ar fi coborat din metrou dupa el si intrebarile pentru care nu gasea raspuns. De ce a plecat zambind?
El, se agata de cuvintele altcuiva, statea atarnat ca si gandul de covor, adormit, ars si distrus pentru ca nu a fost prezent, cat a fost ranit si lipsit de ajutor, el pur si simplu nu putea. Ca si paianjenul din colt care s-a saturat sa isi vada in fiecare noapte panza lui pentru ca la inceputul zilei tot singur se trezeste agatat de ea. Inoind-o, aceeasi lumina oarba il inconjoara, important e ca nu il mai deranjeaza, i s-a dus intensitatea.

Multi vrem sa ne omoram trecutul si sa revenim la viata, iar timpul intradevar ne poate omora incet, incet. Si noi nici macar nu il putem atinge, pianul canta psihadelic in mintile celor doua personaje din metrou, dar tot timpul le sugereaza sa mai astepte.
Arlechinul ce are o voce sadic de comica ii face sa ramana si mai inclestati in viata mecanizata ce garanteaza succese in cariera. Nu se termina reactia, nu este curaj, nu exista catalizatoare desi chimia ca materie nu mi-a placut niciodata. Exista orgolii, temeri, fatete, personalitati, insule de oameni si toate la un loc. Din astea toate energia ramane singura in favoarea noastra.

Cu dragostea cum facem?


Dupa o portie de spaghete, un portret de familie e binevenit. Multumesc Alex si Octavia.

1 comment:

Andreea Raicu said...

"vacanta de pe lumea ailalta" :)))

da, oare pana cand vom avea energia asta de tip surogat?

imi place fotografia, sunt expresii naturale; ai surprins un portret de familie foarte bun!

About me

My photo
"A ship in port is safe, but that's not what ships are built for." – Grace Murray Hopper

Archive

Search This Blog